„- Ana, tu ești sclava noastră!” Dintre sutele de femei care au plecat din Schela Cladovei să îngrijească bătrâni în Italia, una este mama mea @Republica

Ion-Constantin Șolga @Republica

„Ana, tu ești sclava noastră!”

Sunt cuvintele spuse de un copil de 9 ani unei tinere românce din Piatra Neamț, menajeră în casa parinților săi: un britanic și o italiancă. După ce au locuit o vreme la Londra, aceștia s-au mutat în Italia și au angajat-o pe Ana să aibă grijă de casă și de copii. Cuvintele copilului, spuse ca fapt divers, mi-au fost repetate de tatăl româncei, dus pe gânduri de tristețea omului care nu poate schimba nimic. Nea Vasile îmi spunea povestea fiicei sale în timp ce coboram scările din apropierea Bisericii Sf. Ioan, după ce aprinsesem împreună o lumânare în memoria polițistului Bogdan Gigină.

Ascultam durerea tatălui care îmi împărtășea experiența și revolta fiicei față de condiția ei în lume. Debusolată de situație, Ana a simțit că îi este silă de tot și s-a întrebat în clipa aceea: „Cum se poate așa ceva? Am grijă de voi, de casa voastră și gândiți în felul ăsta despre mine?”.

A fost picătura care a umplut paharul. Ana a decis că nu vrea să mai suporte umilința și a căutat un loc de muncă în țară. Altfel, poate nu ar fi găsit puterea să revină și să-și schimbe destinul. Salariul primit nu este mulțumitor, dar nu renunță pentru că – după cum a ajuns să se convingă – în viață nu contează doar banii și încearcă să se reacomodeze cu tot ceea ce implică traiul de zi cu zi în România.

Modul de viață românesc este presărat cu griji permanente, umilință, frică și greutăți întâlnite la tot pasul. Povestea Anei nu este singulară. Este o fărâmă din povestea părinților, fraților și copiilor noștri, români fără țară, risipiți în cele patru zări ale lumii în lupta pentru supraviețuire, după spulberarea speranțelor din anii ’90.

În seara discuției cu nea Vasile, ploua și simțeam că picăturile de ploaie mă lovesc cu propriile amintiri despre familia mea și oamenii din Schela Cladovei, cartierul copilăriei. Am empatizat cu durerea tatălui și cu dezamăgirea fiicei, simțind nevoia să aud vocea mamei mele care lucrează ca menajeră în Sicilia.

Am rămas singur acasă

A fost o vreme când rămăsesem singur în România, pentru că membrii familei mele fuseseră alungați, rând pe rând, de lipsurile permanente. Mama muncește în Sicilia, tata a muncit, până s-a îmbolnăvit, în Țara Galilor, fratele meu se află în Anglia și sora mea s-a întors recent din Spania, dar va pleca înapoi, pentru că aici salariul minim pe economie nu-i permite să-și întrețină copilul la școală.

După falimentul fabricilor din Drobeta – Turnu Severin, oamenii au început să plece care încotro căutând locuri de muncă. Aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva plecat în străinătate. Sunt prea multe apartamente în care nu locuiește nimeni și în care lumina se aprinde doar de sărbători. În alte familii din Schela Cladovei, femeile au plecat în Italia, iar bărbații au rămas să aibă grijă de case, cu cheile atârnate de gât.

În zilele de după discuția cu nea Vasile am vorbit cu mama, cu mătuși și cu prietenele lor, românce care își duc viața ca menajere și îngrijitoare ale bătrânilor, în Italia. Drumul femeilor din Schela Cladovei până în Sicilia este începutul unei suferințe de nedescris. Ajung să se sacrifice pentru copiii rămași cu tatăl sau cu alte rude. Și asta pentru că știu că acasă nu au nicio șansă.

Motivele pentru care femeile pleacă la muncă în Italia sunt variate, dar toate au legătură cu dispariția locurilor de muncă și cu lipsa banilor. Copiii au nevoie de pâine pe masă, băncile au datorii de recuperat, nu există nicio perspectivă și femeile pot să își găsească mai ușor un loc de muncă, asigurând supraviețuirea familiilor distruse.

Foto: Loredana (fiica Gherginei). Imagine din Schela Cladovei

Așa se face că doamna Jeni are 70 de ani și muncește în Italia pentru ca banca să nu-i execute apartamentul băiatului de 40 de ani. În Schela Cladovei, bărbații aproape că nu se mai ridică dimineața din pat, pentru că nu au unde să mai meargă în afară de cârciumi și case de pariuri.

– Ce să fac, mamă, cu pensia din România? Am muncit 42 de ani și am 950 lei pensie.

Sunt cuvintele doamnei Anica, o femeie văduvă de 62 de ani care muncește pentru fete și nepoții.

Ajunse în Sicilia, româncele noastre încep să muncească imediat, fără să aibă timp de acomodare. Își cumpără un dicționar și învață cuvintele esențiale: denumirea obiectelor din casă, zilele din calendar, orele, banii pentru piață. Au un program strict, cu 8 ore libere pe săptămână. Asta, în timp ce îngrijitoarele de origine italiană sunt plătite cu 750 euro pentru un program de 36 ore pe săptămână și cu duminica liberă. Primul salariu, aproximativ 600 de euro, reprezintă comisionul pe care îl plătesc persoanei care le-a găsit locul de muncă și abia după aceea încep să strângă bani pentru a trimite acasă. Vine vorba că salariul este 600 de euro, pentru că de fapt în orice moment situația se poate modifica în funcție de toanele stăpânilor.

– Am găsit în bucătărie o damigeană de 5 litri de ulei de măsline și am gătit din el în fiecare zi. Nu am știut că trebuia să-mi ajungă o lună și jumătate. Nora bătrânei, când a văzut că am terminat uleiul înainte de vreme, mi-a zis că trebuie să-i cumpăr damigeana de ulei dacă nu, îmi oprește banii din salariu. Nu am avut de unde sa-i cumpar exact damigeana aia de ulei, așa că mi-a oprit 30 de euro din salariu, îmi povestește Tanța, o femeie de 47 de ani care a lucrat 3 ani în Sicilia.

Zilnic, femeile fac curățenie în casă și grădină, spală, fac cumpărăturile, gătesc și servesc masa pentru întreaga familie, îi spală pe bătrâni, le schimbă pamperşii, se asigură că își iau medicația prescrisă de medic. Oferă toate serviciile unui cămin de bătrâni „all inclusive”. În același timp, au rolul de servitoare pentru ceilalți membri ai familiei. În esență, viața lor este redusă la rolul de om de companie, în permanență la dispoziția italienilor, care nu le recunosc meritele nicio clipă.

– Italienii nu realizează că noi avem grijă de părinții lor, că noi facem ceea ce ei nu sunt în stare să facă, dar nu au suflet și se gândesc doar să ne plătească cât mai puțini bani. Nu îți mulțumesc niciodată pentru ceea ce faci pentru ei, mi-a mărturisit Tanța. Tratamentul aplicat femeilor românce de către italieni, pentru ei este normal și asta pentru că noi suntem săraci și pot să ne facă orice. Unde e dreptatea noastră?, se întreabă ea.

Așa cum în trecut în societatea americană, la recensământ un cetățean de culoare reprezenta trei părți dintr-un cetățean alb, în același fel, astăzi românii sunt considerați de unii vest europeni, cetățeni de rang secundar. Comportamentul italienilor față de românce se aseamănă cu atitudinea albilor din SUA față de servitoarele de culoare din anii ’60, fiind abuziv și inuman.

Mama mea, de 4 ani în Sicilia: „Ne dăm seama singure că suntem sclave aici”

– Suntem plătite ca la adunatul de prune și muncim zi lumină, este concluzia la care a ajuns mama, după 4 ani în Sicilia timp în care a lucrat pentru 3 familii.

Nevoile femeilor românce nu sunt luate în considerare, pentru că, din perspectiva angajatorilor lor, ele nu au drepturi, ci doar obligații:

– Pe 22 august a fost ziua bătrânei, a împlinit 94 de ani. Copiii bătrânei au organizat o petrecere împreună cu nepoții și toată familia. Au adus tort, prăjituri, suc. Mi se scurgea sufletul pentru un pahar cu suc, dar m-au gonit și mi-au zis să stau la mine în cameră până se termină petrecerea, își amintește Tanța.

Sentimentul de umilință este permanent în viața lor:

– Familia mănâncă și tu servești, iar tu mănânci ce a rămas de la ei. Dacă nu a rămas nimic, mănânci un biscuite, bei un pahar cu apă și te culci, spune cu tristețe Gherghina, după 8 ani și prea multe case italiene în care a lucrat pentru a mai fi amintite.

Răspândite în orașe diferite, lucrând și trăind cu diverse familii, femeile românce au povești similare:

– Ne dăm seama singure că suntem sclave aici, dar cum ne consideră italienii, numai Dumnezeu știe, mi-a mărturisit mama.

„Carnea mea a rămas pe un fier de călcat după ce băiatul bătrânei a încercat să mă violeze”

Și de parcă nu ar fi suficient prin ceea ce trec în fiecare zi, se întâmplă ca nopțile să amplifice drama acestor femei. Copiii și nepoții bătrânelor de care au grijă intră noaptea în camerele femeilor, pentru că sunt în casele lor, au cheile de la uși, sunt italieni și pot să facă tot ce vor:

– Într-o seară am călcat haine de la ora opt și până târziu, după ora unu noaptea … Carnea mea a rămas pe un fier de călcat după ce băiatul bătrânei a încercat să mă violeze, mi-a spus plângând Gherghina. A plecat a doua zi cu 3,50 euro în buzunar căutând o stație de autobuz, de unde să plece către o altă familie.

Mai multe femei au trecut prin astfel de atacuri din partea italienilor. Sentimentul de neputință și convingerea că poliția oricum nu ar face nimic fac ca toate aceste întâmplări să rămâne ascunse în sufletul lor și singurele persoane către care se îndreaptă pentru ajutor sunt alte românce.

Bucuria femeilor este atunci când se întâlnesc pe stradă:

Avem noi un aspect de tristețe și ne dăm seama că suntem din România. Ne salutăm, chiar dacă nu ne cunoaștem pentru că ne bucurăm să vorbim în limba română, mi-a spus mama.

Femeile se adună în parc, se uită la pozele copiilor și plâng

În orele libere, se duc la biserică sau stau pe o bancă și se gândesc la necazurile lor.

– Îmi pierd viața pentru copiii mei și asta e tot ceea ce contează pentru mine, îmi mărturisește Gherghina. Femeile se adună în parc, se uită la pozele copiilor și plâng. Le este frică să își piardă locul de muncă, așa că tac și acceptă tot ce li se întâmplă pentru că de acei 600 de euro pe lună depind famiile lor din România. Stau închise în case și sunt recunoscătoare că pot să vorbească la telefon, unele cu altele, spre deosebire de românii care au plecat din țară înainte de 1989.

Viata în Italia este pentru multe femei o închisoare:

– Termin eu și pușcăria asta și mă întorc acasă la mine. Nu se poate să mor pe aici, se îmbărbăta Veronica pentru a mai rezista acolo. Pentru această femeie a fost însă prea târziu, a muncit doi ani în Sicilia, și-a plătit datoriile și la un control de rutină a descoperit că are cancer. A murit după două luni de la întoarcerea în țară. Povestea ei îmi este împărtășită de mama cu tristețe că viața unui om valorează atât de puțin.

Își mai aduce cineva aminte cum am ajuns aici?

Când și cum ne-am pierdut încrederea și speranța că în țara asta poți să reușești prin muncă cinstită? Poți să ai o viața decentă și să-ți ajuți copiii să aibă un viitor mai bun? A fost vreodată altfel?

În copilăria mea, femeile și bărbații angajați la Șantierul Naval din Drobeta – Turnu Severin munceau greu, dar la sfârșitul zilei aveau stimă de sine, satisfacția că sunt acasă împreună și că au rost în lume.

Patru milioane și jumătate de români au plecat din țară în ultimii ani și suportă toate umilințele pentru că primul loc unde au fost batjocuriți a fost acasă, în România. Suntem sclavi în propria țară, o țară care nu dă doi bani pe tine dacă nu dai șpagă și dacă nu stai în genunchi la cheremul stăpânilor din sistem. Locurile de muncă au dispărut împreună cu fabricile comuniste. Salariile și pensiile sunt insuficiente raportate la costurile vieții de zi cu zi. Plătim lună de lună asigurările sociale de sănătate și habar nu avem ce se întâmplă cu acei bani. Știm doar că ne apucă pandaliile dacă intrăm într-un spital și cea mai mare rugăciune a noastră este să nu avem nevoie de medici.

Ana a avut curajul să se întoarcă și să își ia viața de la capăt în România. Avem nevoie cu toții să începem să ne refacem viața. Primul pas este să aplicăm ceea ce am învățat pe unde am fost plecați, să ne ajutăm unii pe alții și să construim împreună țara în care vrem să trăim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s