L’Espresso: Le badanti che hanno perduto i loro bambini per venire a lavorare da noi

La chiamano „sindrome Italia”. È la depressione che affligge migliaia di donne dopo aver lasciato i figli negli istituti del loro Paese. E quando tornano, i ragazzini non le riconoscono più

Secondo il dossier “L’impatto del lavoro domestico nei paesi di origine” presentato da Fondazione Moressa e Domina (Associazione Nazionale di famiglie datori di lavoro domestico), i risparmi inviati dall’Italia ai paesi di origine dei lavoratori stranieri ammontano a 6,2 miliardi, di cui 1 miliardo e mezzo dai circa 630 mila lavoratori domestici. In Romania, il 18,8% delle rimesse arriva dall’Italia, percentuale che in Moldavia rappresenta il 21% del Pil. Il costo sociale di questa emigrazione economica sono decine di migliaia di bambini che crescono soli. Francesca Mannocchi @L’Espresso, 18.08.2019. 

“Tutto si risolve con i soldi, è una mentalità di troppi qui in Romania e credo dipenda dal livello di corruzione del paese, è tale che le persone si sono ormai convinte che tutto abbia un prezzo, che tutto possa essere regolato da uno scambio di denaro, anche le distanze o gli abbandoni forzati delle proprie famiglie.”

Don Egidiu Condac è il direttore della Caritas di Iasi, nella zona moldava, nord-est della Romania, seconda città del paese per numero di abitanti.

Il suo ufficio è scarno, essenziale. Sulla tavola qualche biscotto e un termos di caffè. Nell’edificio adiacente alla chiesa, la Caritas locale gestisce un orfanotrofio, e in città un centro diurno per gli altri orfani, gli ‘orfani bianchi’, così sono definiti i bambini e gli adolescenti che crescono con almeno uno – se non entrambi – i genitori che lavorano all’estero.

La definizione inglese è però più appropriata, i left behind, i bambini lasciati indietro, sono per lo più figli della donne romene emigrate per lavorare come badanti o come collaboratrici domestiche in Italia e altri paesi europei.

Sono, secondo Unicef, 350 mila in tutta la Romania, 100 mila nella sola regione della Moldova.

Don Egidiu ricorda la storia antica di Iasi, una delle più antiche città della Romania, capitale della Moldavia per tre secoli, fino al 1862. Iasi patrimonio di cultura e arte, che riecheggiano oggi nelle cinque università della città.

A guardarla dall’alto, dalle terrazze dei suoi nuovi ristoranti alla moda, Iasi sembra avere un solo volto, quello che la cita nel rapporto 2018 della Banca Mondiale come ‘la città più dinamica della regione nordorientale’ della Romania, che è però anche la regione più povera del paese, e una delle più povere d’Europa, in termini di PIL pro capite (4.600 euro a fronte della media nazionale di 7600 euro). Significa che in quest’area il guadagno mensile netto è 350 euro, mentre nel resto del paese 418.

Eppure le promesse di sviluppo sono mantenute solo in un segmento di città, e passa attraverso i treni veloci, le autostrade e gli investimenti di multinazionali straniere che stanno prendendo il posto delle vecchie industrie del regime di Ceausescu.

Don Egidiu viveva a Iasi anche durante gli anni del comunismo, ricorda le code per il cibo razionato e “la gente dei villaggi spostata a forza dal regime nelle grandi città per lavorare, gente che dopo il 1990 ha cominciato a scappare via.”

La diaspora romena ha avuto due fasi, quella successiva alla caduta del regime e quella seguita al 2007, anno dell’entrata del paese nell’UE, quando ad andarsene furono soprattutto le donne, per cui è stato semplice trovare un impiego nell’assistenza agli anziani nel resto d’Europa.

E’ nel corso di questi due decenni che si è creato un vuoto fatto di bambini soli. E una spaccatura: un pezzo di Iasi cresceva, con la popolazione raddoppiata in pochi anni e gli investitori esteri, e un altro pezzo vicino ma invisibile era left behind, lasciato indietro.

La distanza tra la ricchezza e la povertà a Iasi si percorre in tre strade, lasciandosi alle spalle il maestoso Palazzo della Cultura, il teatro Nazionale Vasile Alecsandre e scendendo lungo la via Nationala, dove di fronte alla stazione ferroviaria c’è il parcheggio per i pullmann diretto verso il resto d’Europa.

Verso la Francia, la Spagna e l’Italia soprattutto.

Il Belpaese che invecchia, la crisi demografica che non cenna a risolversi e i pullmann di badanti sempre pieni.

Iasi- Brescia, Iasi-Verona, Iasi-Roma, Iasi-Palermo.

E alla fine della via gli alloggi popolari, e dietro le case popolari le baracche diventate case, spesso con i soldi delle rimesse mandate da chi lavora lontano, case in cui manca ancora il bagno, sostituito da un baracchino di lamiera nei campi, con il secchio dell’acqua a fare da scarico, in un’area in cui l’inverno le temperature sono rigidissime.

Il centro diurno della Caritas accoglie i bambini di queste baracche “se guardi Iasi dall’alto – dice don Egidiu – la parte residenziale dei ricchi copre la povertà della città, a 500 metri di distanza in linea d’aria ci sono le ville dei giovani rampolli del paese, e qui le donne senza denti e i bambini senza madri.”

Nella scuola della Caritas, un volontario mostra i disegni dei bambini, e un robot di cartapesta che contiene le loro lettere segrete, l’espediente creato dagli operatori sociali per far sfogare le loro pene, pagine piene di preoccupazione e dolori e incertezze, perché, dice “i bambini soli si vergognano di dire che stanno crescendo senza genitori.”

Come Cleo e Cristina, una famiglia numerosa la loro, nove fratelli in tutto, i sei più grandi in Inghilterra con il padre, a lavorare in fabbrica. La madre che va e viene e le due più piccole a Iasi, a crescere sole.

O Gabriel, che ha undici anni, due sorelle più grandi e spesso si contraddice mentre parla. E’ stato un anno a Firenze, con sua madre e suo padre, poi è tornato in Romania, “con entrambi, no solo con mio padre, tutti ma non tutti”, fa un tratto di pastello sul foglio e dice di vivere con sua madre e suo padre. Poi si fa cupo, abbassa la testa e continua a disegnare. E il volontario scivola fuori dalla porta e spiega che la madre naturale lavora come badante a Firenze, ma per il padre le cose non sono andate bene, niente lavoro in Italia e niente lavoro a Iasi ed è tornato qui, e ora vive con un’altra donna in quella che era la casa di famiglia, e gli unici soldi per andare avanti sono quelli delle rimesse che la madre di Gabriel continua a spedire ogni mese.

Così, mentre le donne sono partite per sopperire alle lacune del welfare dell’Europa che invecchia, e prendersi cura degli anziani dei paesi più ricchi, le nuove emergenze di città come Iasi sono anziani, adolescenti e bambini rimasti soli, o in famiglie spezzate.

E’ il costo sociale dell’emigrazione economica.

Sono tre milioni e mezzo i rumeni trasferitisi all’estero tra il 2007 e il 2015 secondo un rapporto delle Nazioni Unite sulle migrazioni internazionali, numero che pone il paese al secondo più alto tasso di emigrazione dopo la Siria.

Secondo un recente dossier “L’impatto del lavoro domestico nei paesi di origine” presentato da Fondazione Moressa e Domina (Associazione Nazionale di famiglie datori di lavoro domestico) poche settimane fa, i risparmi inviati dall’Italia ai paesi di origine dei lavoratori stranieri ammontano a 6,2 miliardi, di cui 1 miliardo e mezzo dai circa 630 mila lavoratori domestici. In Romania, il 18,8% delle rimesse arriva dall’Italia, percentuale che in Moldavia rappresenta il 21% del Pil.

Ci sono i soldi che arrivano, ma anche i disagi psicologici, molte delle donne che da anni lavorano come badanti per gli anziani, una volta tornate in Romania sono segnate da una forma di esaurimento e depressione che nel 2005 due psichiatri ucraini, Andriy Kiselyov e Anatoliy Faifrych, hanno identificato come una condizione socio-medica definendola „Sindrome Italia”.

Sintomi uguali per tutte: tristezza, alienazione, esaurimento e insonnia.

Gli stessi che colpiscono i bambini, i figli delle migliaia di badanti che una volta tornate a casa si sentono sospese nel limbo di non riconoscersi più in nessun luogo.

“I bambini hanno bisogno di una protezione emotiva – dice Don Egidiu – e sentire che qualcuno si prende prende cura di loro in maniera disinteressata. Ma la povertà ha rubato loro i genitori e l’infanzia e questo sta lasciando tracce profonde, non hanno voglia di imparare, non hanno concentrazione.”

Come se non volessero mantenere la memoria a lungo termine, che è quella dell’abbandono.

Bambini che cercano l’identità in case fatte di nonne e uomini, spesso mantenuti dalle mogli lontane, e quando le donne tornano a casa sentono che non è più il paese che hanno lasciato e che, per di più, pesa su di loro il rifiuto dei figli e il giudizio sociale di essere state cattive madri.

Anche se spesso le case in cui vivono le loro famiglie sono costruite sul sudore che viene da lontano e che ha la forma degli scatoloni spediti ogni due mesi, e del versamento mensile via western union o delle bustine di risparmi portati a Natale, ogni Natale. A figli sempre più respingenti.

Quando il dolore si fa troppo acceso può capitare che qualcuno crolli, quando la distanza emotiva disintegra ogni certezza i bambini soli diventano ragazzi che non ce la fanno, e qualcuno ha risposto al dolore con la morte.

“Pochi mesi fa si è uccisa una ragazzina di tredici anni – dice don Egidiu – i soldi inviati possono comprare nuove mattonelle o nuovi mobili, ma non possono coprire la solitudine dei bambini.”

Silvia Dumitrache, presidente dell’Associazione Donne Rumene in Italia da anni cerca di sensibilizzare le istituzioni sui rischi di questa situazione precaria, “la Sindrome Italia, è una forma di depressione molto pericolosa e il tema dovrebbe essere affrontato a livello europeo, ma non è stato fatto abbastanza, forse perché è un argomento che non porta voti. Ma queste donne si stanno curando di società come quella italiana che invecchieranno sempre di più e dunque sempre di più avranno bisogno di loro, e questi bambini sono europei come gli altri. Ma a differenza degli altri sono attraversati da rabbia, ansia e difficoltà di apprendimento.”

In un paese in cui il 40% dei bambini vive in condizione di povertà o esposto al rischio di esclusione sociale.

Ana vive in una delle baracche vicine al centro della Caritas, con sua nonna Monika, la sua bisnonna Maria , una sorella più grande, Sara, e due fratelli piccoli. Non ci sono uomini, qualcuno lavora all’estero, qualcuno – semplicemente – è andato via.

Sua madre lavora tra la Grecia e l’Italia.

La baracca diventata casa di Ana è una di quelle ancora prive di bagno, al suo posto dei pezzi di lamiera nel campo adiacente con un secchio di acqua a fare da scarico.

Ana ha lo sguardo triste, da quando è piccolissima sua madre è distante, torna d’estate con i soldi risparmiati del lavoro all’estero, mentre lei non riesce a concentrarsi e disegna su un foglio del centro diurno una famiglia che non c’è.

La sua bisnonna dice di aver cresciuto decine di bambini dagli anni novanta in poi “perché tutti andavano via per lavorare e questa casa è diventata la culla di chi non sapeva dove lasciare i figli.”

La bisnonna degli orfani bianchi.

Ana abbraccia continuamente le due donne che la crescono, ha bisogno del loro corpo, come se volesse essere certa che non andranno via.

Quando sua madre lontana la chiama al telefono lei è distratta, distante. “Sono amiche più che madre e figlia” dice sua nonna Monika.

Di nuovo, il costo sociale dell’emigrazione economica.

Infatti quando sua madre la cerca, le telefona, Ana non la chiama mamma.

La chiama Alina.


„Totul se rezolvă cu bani, este o mentalitate a prea multora aici în România și cred că depinde de nivelul corupției din țară, astfel încât oamenii sunt acum convinși că totul are un preț, că totul poate fi reglementat printr-un schimb de bani, chiar distanțele sau abandonul forțat al propriilor familii”. Don Egidiu Condac este directorul Caritas din Iași, în zona Moldovei, nord-estul României, al doilea oraș ca mărime din țară, după numărul de locuitori. In biroul sau gasim lucrurile esentiale. Pe masă niște biscuiți și un termos de cafea. În clădirea adiacentă bisericii, Caritas local gestioneaza un orfelinat, iar în oraș un centru de zi pentru alți orfani, „orfani albi”, asa li se spune copiilor si adolescentilor cu un parinte sau ambii care lucrează în străinătate.

Insa, definiția engleză este mai potrivită, copiii lăsați în urmă sunt în mare parte copiii romancelor care au emigrat pentru a lucra ca îngrijitori sau ca si colaboratoare domestice în Italia și în alte țări europene. Potrivit Unicef, sunt 350.000 în toată România, 100.000 doar în regiunea Moldovei.

Don Egidiu amintește istoria străveche a Iașului, unul dintre cele mai vechi orașe din România, capitala Moldovei timp de trei secole, până în 1862. Iași, o moștenire a culturii și a artei, care răsună astăzi în cele cinci universități ale orașului.

Privind Iasiul de sus, de pe terasele noilor sale restaurante la modă, orasul pare să aibă o singură față, cea care este menționata în raportul Băncii Mondiale din 2018 drept „cel mai dinamic oraș din regiunea de nord-est a României, care este totuși și cea mai săracă regiune a țării și una dintre cele mai sărace din Europa, din punct de vedere al PIB pe cap de locuitor (4.600 de euro față de media națională de 7600 de euro). In aceasta regiune, câștigul lunar net este de 350 de euro, în timp ce în restul țării 418.

Don Egidiu a locuit la Iași chiar și în anii comunismului, își amintește cozile pentru mâncarea raționată și „sătenii s-au mutat de nevoie, din cauza regimului, în marile orașe pentru a munci, oameni care după 1990 au început să plece din tara”.

Diaspora română a cunoscut două faze, una după căderea regimului și cea din 2007, anul în care țara a intrat în UE, când din tara au plecat mai ales femei care si-au gasit mai usor un loc de muncă pentru a asista vârstnicii din restul Europei.

În aceste două decenii s-a creat un vid in jurul copiilor singuri acasa. Este o ruptura intre o parte a orasului Iasi care se dezvolta cu o populatie care s-a dublat si investitori din strainatate, si o alta invizibilă, cea a celor ramasi in urma.

Distanța dintre bogăție și sărăcie în Iași se parcurge pe trei străzi, lăsând în urmă maiestuosul Palat al Culturii, Teatrul Național Vasile Alecsandri și coborând de-a lungul Str. Nationale, unde în fața gării este o parcare pentru autobuze care duc spre restul Europei. Mai ales spre Franța, Spania și Italia.

Italia care îmbătrânește, criza demografică care nu se rezolva și autocarele mereu pline de badante. Iasi-Brescia, Iasi-Verona, Iasi-Roma, Iasi-Palermo.

Și la capătul străzii, locuințele sociale, iar în spatele lor baraci care devin case, adesea cu bani din remitențele trimise de cei care lucrează departe, case din care încă lipseste baia, înlocuite de o baracă din tabla în camp, într-o regiune unde iarna temperaturile sunt foarte scazute.

Centrul de zi Caritas îi gazduieste pe copiii acestor locuinte sarace.  „Dacă te uiți la Iași de sus – spune Don Egidiu – partea rezidențială a celor bogați acoperă sărăcia orașului, la o distanță de 500 de metri se află vilele tinerilor mai avuti si imediat zona femeilor fără dinți și a copiilor fără mame”.

În centrul-scoala Caritas, un voluntar imi arată desenele copiilor și un robot care conține scrisorile lor secrete, trucul creat de asistenții sociali pentru a-i ajuta pe copii sa-si externalizeze durerea, pagini pline de griji, suferinta durere și incertitudine, intrucat, spune el, „copiilor singuri le este rușine să spună că cresc fără părinți”. Cum sunt și Cleo și Cristina, o familie numeroasă, nouă frați în total, cei șase mai în vârstă din Anglia, împreună cu tatăl lor care lucrează în fabrică. Mama care vine și pleacă și cele doua surori mai mici din Iasi care cresc singure.

O.Gabriel, care are unsprezece ani, are două surori mai mari și adesea se contrazice în timp ce vorbește. A fost la Florența un an, cu mama și tatăl său, apoi s-a întors în România, „cu amândoi, nu numai cu tatăl meu, cu toții, dar nu cu toți”, apoi spune că locuiește su cu mama si cu tata. Apoi se intristeaza, coboară capul și continuă să deseneze. Voluntarul ne explică cum mama sa naturală lucrează ca îngrijitoare în Florența, dar pentru tatăl lucrurile nu au mers bine, nu a gasit de munca nici în Italia și nici la Iași, asa ca s-a intors iar acum locuiește cu un o altă femeie în ceea ce a fost casa familiei si singurii bani care trebuie să le ajunga sunt cei trimisi de mama lui Gabriel, remitente pe care continuă să le trimită în fiecare lună.

Astfel, în timp ce femeile au plecat pentru a compensa lacunele politicilor sociale ale unei Europe care imbatraneste și pentru a avea grijă de persoanele în vârstă din țările cele mai bogate, noile urgențe ale unor orașe precum Iași sunt vârstnicii, adolescenții și copii rămași singuri sau în familii distruse. Este costul social al migratiei economice.

Conform unui raport al Natiunilor Unite privind migratia internationala, trei milioane și jumătate de români au plecat în străinătate între 2007 și 2015, număr care situează Romania ca fiind a doua tara cu cea mai mare rată de emigrare după Siria.

Potrivit recentului dosar „Impactul muncii casnice în țările de origine”, prezentat de Fundația Leone Moressa și Domina (Asociația Națională a Famililor Angajatori din munca domestica), economiile trimise din Italia către țările de origine de catre lucratorii străini se ridică la la 6,2 miliarde, din care 1,5 miliarde ale celor aproximativ 630 mii lucrători casnici. În România, 18,8% din remitențele provin din Italia, un procent care în Moldova reprezintă 21% din PIB.

Bani vin, dar și probleme psihologice, multe dintre femeile care lucrează ca îngrijitori pentru bătrâni de mai mulți ani, odată întoarse în România sunt marcate de o formă de epuizare și depresie, care în 2005, doi psihiatri ucraineni, Andriy Kiselyov și Anatoliy Faifrych, au identificat-o ca fiind o afecțiune socio-medicală numind-o „Sindromul Italia”. Simptomatologie comuna tuturor: tristețe, înstrăinare, epuizare și insomnie. Aceeasi care ii afectează si pe copiii miilor de îngrijitoare care, odată ce se întorc acasă, se simt instrainate si confuze.  

„Copiii au nevoie de protecție emoțională – spune Don Egidiu – și sa simta că cineva are grijă de ei în mod dezinteresat. Dar sărăcia le-a furat părinții și copilăria și acest lucru lasă urme profunde, nu vor să învețe, nu se pot concentra”. De parcă nu ar dori să păstreze memoria pe termen lung, care este cea a abandonului.

Copii care-si caută identitatea în casele locuite bunici și bărbați, adesea intretinute de soțiile care muncesc depărtate, iar cand se intorc acasa simt, uneori, că nu mai este țara din care au plecat, în plus se confrunta si cu o atitudine de respingere din partea copiilor și cu judecata socială de a fi fost mame rele.

Deși de multe ori casele în care trăiesc familiile lor sunt construite cu sudoarea care vine de departe și are forma cutiilor trimise la fiecare două luni, si a banilor trimisi lunar prin Wenstern Union sau a plicurilor cu economii aduse la Crăciun, în fiecare Crăciun. Copiilor tot mai retinuti.

Când durerea devine prea arzatoare, se poate întâmpla ca cineva să cedeze, când distanța emoțională spulbera orice certitudine, unii copii singuri nu o mai rezista, iar unii răspuns durerii cu moartea.

„În urmă cu câteva luni, o fetiță de treisprezece ani s-a omorât – spune don Egidiu – banii trimiși pot cumpăra caramizi noi sau mobilă nouă, dar nu pot acoperi singurătatea copiilor”.

Silvia Dumitrache, președinta Asociației Femeilor Românce din Italia – ADRI, încearcă de ani buni să sensibilizeze instituțiile asupra riscurilor acestei situații precare, „Sindromul Italia este o formă foarte periculoasă de depresie, iar problema trebuie abordată la nivel european. Nu s-a făcut destul poate pentru că este un subiect care nu aduce voturi. Aceste femei au grijă de membrii societatii precum cea italiană, care vor îmbătrâni din ce în ce mai mult, astfel că va fi nevoie de ele si mai mult, iar copiii lor sunt europeni ca si ceilalți. Dar, spre deosebire de ceilalți, sunt traversați de furie, anxietate și au dificultăți la scoala.” Într-o țară în care 40% dintre copii trăiesc în sărăcie și sunt expuși riscului de excludere socială.

2 gânduri despre &8222;L’Espresso: Le badanti che hanno perduto i loro bambini per venire a lavorare da noi&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s