Granițele pandemiei. Copiii rămași singuri acasă: „Ei nu apreciază neapărat ce le trimit părinții și nici nu înțeleg plecarea lor”

Până în prezent, peste 9.500 de copii şi 6.600 de adulţi afectați de migrația economică au beneficiat de suport educațional, psihologic și social oferit în centrele de zi ale Organizației Salvați Copiii. Un interviu cu Mihaela Dinu, psiholog și coordonator de programe la Organizația Salvați Copiii, despre consecințele emoționale pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor.

Help-Line 0800.070.040, număr apelabil gratuit pe teritoriul României, și 031.405.30.72, număr apelabil cu tarif normal din străinătate. 

Anul trecut, am documentat o serie de reportaje despre muncitorii sezonieri care lucrează pe câmpurile din Europa. În sudul Spaniei, am cunoscut mame care au plecat din România din cauza sărăciei și care își întrețin familiile cu banii câștigați din munca la căpșuni. În serele din Germania, am cunoscut cupluri care își petrec cea mai mare parte din an departe de copiii lor, chinuiți de sentimente de vinovăție. Organizația Salvați Copiii a dezvoltat mai multe programe de suport pentru copiii cu părinți plecați în străinătate și, prin lobby și advocacy, a introdus în 2013 în Legea 272/2004, de protecție și promovare a drepturilor copilului, o secțiune separată pentru protecția copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate.  Totodată, organizația asigură servicii gratuite de informare și consiliere psiho-socială și juridică pentru copiii rămași acasă și pentru persoanele care-i îngrijesc prin intermediul liniei Help-Line 0800.070.040, număr apelabil gratuit pe teritoriul României, și 031.405.30.72, număr apelabil cu tarif normal din străinătate. 

– Ce se întâmplă cu un copil din punct de vedere emoțional atunci când unul sau ambii părinți pleacă la muncă în străinătate?
– Copiii mici sunt, de obicei, mai apropiați de mame și plecarea mamei îi afectează mai mult din punct de vedere emoțional. Ei nu apreciază neapărat ce trimit părinții acasă și nici nu înțeleg plecarea lor, mai ales dacă nu e pregătită. Contează mult cum i-a transmis părintele mesajul, cum ține legătura cu copilul și ce fel de relație e între ei. Adolescenții ar putea înțelege mai bine mesajul dacă le e transmis înainte și sunt pregătiți: „Mama urmează să plece pentru că nevoia financiară este asta”. Ei se bucură mai mult de ce trimit părinții și atunci să zicem că este mai ușor de suportat despărțirea pentru că au bunuri și un anumit statut din punct de vedere material.   Plecarea bruscă a părinților e o traumă pentru copii
– Mulți părinți cu care am vorbit nu știu cum să le spună copiilor că merg la muncă în străinătate, așa că preferă să plece dimineața devreme, când copiii dorm, „ca să nu plângă”.

– Copilul poate trăi un șoc emoțional sau o traumă care se întinde de la efecte pe termen scurt – plânge, refuză mâncarea, nu doarme, are rezultate slabe la școală – până la efecte pe termen lung – depresie, anxietate, denaturarea imaginii de sine și a încrederii în sine și în ceilalți. Când pleacă așa brusc, părintele destabilizează încrederea dintre părinte și copil. Când va mai putea să-i câștige acea încredere părintele? Crede că o să i-o mai poată câștiga printr-un obiect pe care-l trimite după o lună sau două?
– Ce se întâmplă atunci când pleacă ambii părinți de acasă, așa cum am cunoscut cazuri printre muncitorii sezonieri din Germania?
– Acolo tragedia e mult mai mare, deoarece copilul trăiește foarte profund sentimentul de abandon, indiferent de relația pe care o are cu persoanele în grija cărora a rămas, mai ales dacă pleacă amândoi părinții deodată. Repercusiunile se văd imediat în: stări emoționale de plâns;  lipsă de concentrare;  randament școlar scăzut. 
Pe termen lung, consecințele pot fi dezechilibre emoționale majore: depresie și anxietate. Copiii mici suferă mai mult – Câțiva părinți pe care i-am cunoscut într-un câmp din Germania, unde lucrau ca muncitori sezonieri, ne-au spus: „E mic, nu înțelege la vârsta asta”. Copiii mici suferă mai puțin din cauza absenței părinților? – Din contră, suferă mult mai mult, pentru că e dependent de mamă, cum e cazul descris în articolul vostru. În momentul în care dependența asta e majoră – copilul nu are autonomie, de la a se îmbrăca până la a mânca sau a merge singur -, atunci ruptura e resimțită de copil cu durere acută.
– Am făcut mai multe reportaje despre muncitorii sezonieri din Spania și Germania, care lipseau de acasă între patru și zece luni. De la câte luni încolo devine dificilă absența părinților pentru un copil?
– Depinde pentru cât timp au plecat și cât li s-a spus copiilor că vor sta. Dacă termenul e limitat, copilul gestionează mai bine: știe că peste trei sau șase luni părintele se întoarce. Dar dacă mesajul e „Plec până termin casa”, atunci impactul e altul. În ce stadiu e casa? Nici nu i-am turnat fundația sau suntem la acoperiș?

Mihaela Dinu, psiholog: Niciodată bunurile materiale, indiferent cât și le-au dorit copiii, nu pot înlocui prezența părinților.
– Mulți muncitori sezonieri români pe care i-am cunoscut în câmpurile din Germania și din Spania ne-au spus că le zic copiilor: „Plecăm ca să-ți cumpărăm ție jucării/tabletă/dulciuri”. Le creează asta copiilor un sentiment de vinovăție
– Cu siguranță, deoarece copilul se simte apoi dator și nu știe cum să folosească acele bunuri, pentru că nu-i aduc totuși mulțumire, mângâiere, căldura aceea maternă și paternă. Sunt totuși niște obiecte, de-asta spuneam că mesajul e important: atunci când îi spui unui copil de ce pleci, nu folosi nuanțe de învinovățire. Poți descrie contextul social în care trăim și care e o realitate: „Plecăm pentru că mama nu mai are un loc de muncă și avem nevoie de bani”. Dar nu cu subiect către copil: „Merg ca să-ți cumpăr ție haine sau ca să-ți fac ție casă”. Niciodată bunurile materiale, indiferent cât și le-au dorit copiii, nu pot înlocui prezența părinților.
– Atunci când primesc aceste bunuri – tablete, jucării, PlayStation-uri -, copiii înțeleg eforturile făcute de părinții lor, care de multe ori sunt exploatați pe câmpurile din Europa, lucrează câte 12 ore pe zi, iar vara muncesc în sere în care temperatura poate depăși 50 de grade Celsius?
– Depinde de principiile și valorile în care e crescut copilul. Dacă e obișnuit cu aceste obiecte scumpe și nu i se cere nimic în schimb, el n-o să înțeleagă valoarea materială, pentru că are impresia că pe toate le poate obține cu ușurință.
În anii 1995-2000, copiii rămași singuri acasă erau mai puțini
– Într-o fermă din Germania lucrau zeci de muncitori din Borlova, un sat din Caraș-Severin cu 1.400 de locuitori. O mare parte dintre adulții din acest sat sunt plecați în străinătate, iar copiii lor cresc cu bunicii. Atunci când despărțirea de părinți devine o traumă colectivă, resimțită de o întreagă generație de copii, doare mai puțin?
– Nu știu dacă trauma e mai mică, însă pentru ei devine o normalitate și atunci acceptă ideea asta cu mai multă ușurință când văd că și alți copii sunt ca ei. În momentul în care majoritatea face într-un anumit fel, se numește normalitate.
În jurul anilor 1995-2000, când românii au început să plece, copiii rămași singuri acasă erau mai puțini. Odată cu anii, numărul lor a crescut și atunci plecarea părinților nu mai e așa de ieșită din comun, dar impactul emoțional e același pentru copil sau adolescent.
– Îmi spuneai că e important cum pregătesc părinții plecarea, dar mulți dintre muncitorii sezonieri pe care i-am întâlnit în Europa se confruntă cu diverse probleme sociale în țară. De exemplu, am cunoscut mame care au născut primul sau primii copii atunci când erau minore, bărbați care au rămas fără locuri de muncă, familii care se zbat să iasă în sărăcie. În ce măsură acești oameni, copleșiți de problemele cotidiene, au abilitățile de „parenting” despre care vorbești?
– Din păcate, nu le au.

Plecarea părintelui înseamnă pe de o parte abandon și pe de altă parte nevoia copiilor de maturizare rapidă.

– În ce sistem de valori cresc copiii în lipsa părinților? – Din ce am observat, părinții pun accent pe continuarea școlii, însă copiii, neavând sprijinul lor, nu mai sunt atrași de școală și atunci se îndreaptă spre viața asta de familie de adult, fără să mai pună accent pe pregătirea lor pentru viitor. Plecarea părintelui înseamnă pe de o parte abandon și pe de altă parte nevoia copiilor de maturizare rapidă: preiau treburi din gospodărie, responsabilități, încearcă să se descurce singuri. Preluând aceste abilități timpuriu, preiau și comportamentele adulților. Și așa ajungem la mame minore – de la adolescentele lăsate singure acasă. Este o grăbire a maturizării lor. – Una dintre mame chiar ne-a declarat: „(Fetița mea) parcă îi adultă, așa vorbește”.
– Da, pentru că a fost nevoită să preia niște responsabilități, niște sarcini care nu i-ar fi revenit dacă erau părinții acasă. Când rămân cu bunicii, care uneori nu fac față fizic, lucrurile sunt mai dificile decât ar părea.
– Am cunoscut în Germania tineri între 19 și 30 de ani care au crescut fără părinți și care, atunci când au devenit la rândul lor părinți, au plecat și ei la muncă în străinătate. E mai mare sentimentul de vinovăție în cazul acestor tineri atunci când își lasă copiii singuri acasă?
– Tocmai pentru că plecarea în străinătate a intrat cultural în obiceiul de familie, s-ar putea să se gândească: „Și eu am supraviețuit fără mamă și, iată, m-am căsătorit, am copii, ăsta e ciclul vieții și eu plec la muncă în străinătate. Și mie mi-a fost greu, dar m-am descurcat, așa că și copiilor meu le e greu, dar se vor descurca”. Plecarea în străinătate devine „un fel de cutumă a zonei”
– Am întâlnit pe câmpurile din Spania și Germania a doua generație de părinți plecați în străinătate. Peste câțiva ani o vom întâlni și pe a treia?
– Devine un fel de cutumă a zonei sau a familiei să plece la muncă în străinătate. Copiii preiau exemplul părinților și se văd nevoiți să facă același lucru. Adoptă valorile, principiile părinților, li se pare firesc să facă același lucru pe care l-au făcut părinții lor.
– Mulți dintre muncitorii sezonieri cu care am discutat aveau o viață precară înainte să plece la muncă în străinătate. Unii dintre ei „și-au tras” apă sau electricitate cu banii câștigați în străinătate, alții și-au construit „baie modernă”, adică au WC și duș în casă. Crezi că beneficiile pe care le aduce plecarea părinților în străinătate sunt mai importante decât durerea pe care o provoacă?
– Există o categorie de români care au reușit să-și tragă curent, dar e și o altă categorie, a celor care au casele mari și goale. Nu-i putem învinovăți pe cei care pleacă pentru că nici societatea, nici contextul social nu-i ajută. Nu i-a ajutat nici acum 20 de ani, când au plecat primii, nu-i ajută nici acum, în situația asta pandemică în care oamenii au dificultăți și unii își pierd locurile de muncă.


Ține de structura societății: munca necalificată nu e la fel de bine plătită la noi cum e în străinătate. 

– Și nu e protejată social.
– Exact, la noi e la negru, fără alte forme de protecție. Și atunci oamenii aceștia, care au inteligență socială, se descurcă, deși nu au carte. Dar dorința de a ieși din sărăcie e mult mai mare și se orientează.
– Cât de mari sunt traumele pe care le lasă sărăcia?
– Când erau mici, oamenii aceștia au simțit niște lipsuri majore. Și atunci și-au spus: „Eu le voi oferi copiilor mei ceea ce părinții mei n-au avut șansa să-mi ofere”. Își pun în cap acest obiectiv și atunci nu știu să se mai oprească, să lase casa aia cu un singur etaj, că două-trei camere le ajung, nu au nevoie de 15. Dar e dorința asta de a demonstra că au realizat ceva.
– Mai multe mame care lucrează sezonier în Germania ne-au povestit că, atunci când se întorc acasă două-trei luni pe an, copiii nu se dezlipesc de ele și încep să plângă dacă le văd că ies din casă, pentru că se tem că nu se mai întorc. E un semn al anxietății despre care vorbeai?
– E anxietatea de separare pe care copiii o trăiesc, mai ales cei de vârstă mică. Odată recăpătată prezența părinților, e teama aia: „O să plece din nou. Iarăși trec prin suferință, singurătate, dezorientare”. Și caută să recupereze fiecare clipă cu părintele, e o nevoie firească a copiilor. 

Pandemia a sedimentat distanța dintre copii și părinții lor 

– În timpul pandemiei a fost mai greu pentru copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate?
– Contextul social a sedimentat distanțarea asta: nu poate să vină pentru că stă în izolare, își pierde locul de muncă dacă pleacă și nu reușește să se întoarcă la timp. Pentru că știau că nu pot veni părinții, distanțarea părea și mai mare, iar prezența părinților, de neatins. Pandemia a crescut anxietatea și în rândul părinților prinși acolo, pentru că probabil transmiteau neliniști oricât ar fi vrut să mascheze. Copiii, în general, sunt buni decodificatori și îi simt pe părinți din voce, nu-i nevoie să se vadă, se simt reciproc.
– Una dintre mame ne-a declarat: „Mi-e greu și când plecăm, și când ne întoarcem”. Cât de mare e presiunea pentru părinți în lunile pe care le petrec în România?
– În primul rând părinții și copiii au nevoie de reacomodare reciprocă. Apoi depinde dacă știu să-și organizeze timpul liber cu copiii sau vin să facă o mulțime de treburi: lucrează la casă, se ocupă de documente. Și atunci părintele e aproape, dar practic nu petrec timp împreună. Uneori nu petrec timp împreună pentru că și-au pierdut această obișnuință și fiecare are propriul ritm, alteori le e teamă să nu devină iar dependenți unii de alții.
– Ce soluții ai vedea – mai ales la nivel de stat – pentru copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate?
– E nevoie de programe de protecție socială care să-i motiveze pe oameni să rămână în țară. E nevoie de atenție pe dezvoltarea emoțională a acestor copii și asta ar trebui să pornească din școală, unde ar trebui să existe suport emoțional pentru ei. Lucrurile se pot schimba prin educație: un copil care are informații, știe, citește va putea să facă niște alegeri diferite de ale familiei lui. Poate să-și aleagă alt drum în viață. Doar prin educație își va da seama de greutățile părinților și ale lui: „Uite, eu aș putea să le ofer altceva copiilor mei, să nu mai plec de lângă ei precum celelalte două generații dinaintea mea”.

Acest interviu face parte dintr-o serie mai amplă despre muncitorii sezonieri români care lucrează lângă Nürnberg, în Ținutul Usturoiului din Germania. Primul reportaj a urmărit o familie de români exploatată de fermierul german pentru care lucra, partea a doua este povestea unui cuplu care și-a lăsat copiii mici în grija bunicilor, partea a treia – un interviu cu Marius Hanganu, românul care-i ajută pe muncitorii sezonieri să-și apere drepturile în Germania, partea a patra – portretul unei mame care de 16 ani lipsește în fiecare an de la ziua fiului ei, iar partea a cincea – poveștile cuplurilor care lipsesc câte 8, 9 luni pe an de lângă copiii lor.
Citeşte întreaga ştire @Libertatea: Granițele pandemiei. Copiii rămași singuri acasă: „Ei nu apreciază neapărat ce le trimit părinții și nici nu înțeleg plecarea lor”

Citeste si: „Voiam să aibă de toate”. O mamă care muncește la o fermă din Germania povestește cum trăiește cu dorul de fiul ei
De Elena Stancu, Cosmin Bumbuț (foto), Teleleu.eu, Miercuri, 20 ianuarie 2021, 09:00. Ultimul update Vineri, 12 februarie 2021, 16:25 O femeie care muncește sezonier de 16 ani în Germania povestește ce a însemnat pentru ea despărțirea de copil și cum au trăit amândoi cu absența și dorul. La fel ca alte sute de mii de părinți români aflați peste granițe, femeia a plecat dintr-o comună din nord-estul țării, pentru a-i oferi un trai mai bun fiului ei. 
În jur de 180.000 de muncitori sezonieri români lucrează în fiecare an în agricultură în Germania, conform Asociației Integro Mittelfranken e.V.; Veniturile lor înseamnă aproximativ 300-350 de euro pe săptămână.
Era o zi frumoasă de toamnă târzie când Livia l-a condus la gară pe fiul ei, Ovidiu, care se întorcea la liceu în Bistrița. 
– Mie așa îmi place anotimpul toamna…, a spus el.
– De ce, Ovidiu?
– Pentru că știam că atunci vii tu din Germania. Te așteptam să vii.
– Ovidiu, da de ce nu mi-ai spus până acuma?
– Păi, nu ți-am spus, mamă, ca să nu te mai necăjesc. Am știut că trebuie să mergi, că n-aveam bani.
„Eu i-aș fi cumpărat orice. Voiam, dacă lipsesc eu, să aibă de toate”
„Singurul lucru care-l regret e că n-am fost lângă copil. Și am pierdut”
Citeşte întreaga ştire: „Voiam să aibă de toate”. O mamă care muncește la o fermă din Germania povestește cum trăiește cu dorul de fiul ei

Citeste si Reportaj din Germania | Părinți și copii despărțiți de granițe: “Avem de toate aici, în afară de copii” și “Când dă prima zăpadă, vine tati meu acasă”
Mulți dintre românii care muncesc în străinătate lasă acasă o parte din ei: copii, bunici, planuri pentru un viitor într-o casă a lor. O familie de români care lucrează 10 luni pe an în câmpurile de lângă Nürnberg, în Germania, se pregătește să vină acasă de Crăciun. Cum arată viața unei familii care trăiește în două țări?
Oana a alăptat-o pe Lucia, apoi a culcat-o lângă ea, ca în fiecare seară. Dimineața s-a trezit devreme, și-a sărutat fetița, a încărcat bagajele în mașină și a plecat la muncă în Germania împreună cu soțul ei, Stelian. Când Lucia s-a trezit, și-a căutat părinții în toată casa. Nu s-a oprit din plâns în prima săptămână. Nu știa să vorbească, dar striga: “Mami, mami, mami”. Bunica ei, cea care a rămas acasă cu Lucia și cu fratele ei mai mare, Stelian, nu știa ce să-i mai facă: fetița nu voia lapte din biberon și refuza supele și ciorbele. Fusese înțărcată și rămăsese fără părinți în aceeași zi. Noaptea, ca să adoarmă, bunica o punea la piept și fetița sugea, chiar dacă sânii bunicii n-aveau lapte. 
Era 2017, Lucia avea un an și opt luni, iar Oana, mama ei, 24. Locuiau în satul Borlova, comuna Turnu Ruieni, în județul Caraș-Severin. Pe Oana o dureau sânii și avea febră când a ajuns la ferma de lângă Nürnberg unde lucrează și azi. Soacra o suna înnebunită: Lucia nu voia să mănânce. Oana plângea și se întreba cum o să reziste.  Lucra în sera de castraveți cu sânii umflați, vineți și dureroși, iar în jurul pieptului își legase un prosop. Sânii i s-au dezumflat abia după două săptămâni. Stelian, soțul ei, era îngrijorat din cauza copiilor, care rămăseseră în România cu bunica, și a Oanei, pe care o vedea că suferă. Când s-au întors în România și-au găsit copiii mari Oana și Stelian s-au întors în țară după 10 luni. Lucia mergea în picioare și începuse să vorbească, dar ei n-au fost lângă ea s-o vadă crescând. 
Citeşte întreaga ştire: Reportaj din Germania | Părinți și copii despărțiți de granițe: “Avem de toate aici, în afară de copii” și “Când dă prima zăpadă, vine tati meu acasă”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s