Il mal d’Italia delle badanti romene, raccontato da loro

Per venire da noi abbandonano figli e famiglie: il dramma di 350 mila bimbi left behind
Di Linda Varlese @Huffingtonpost

“La prima volta che sono venuta in Italia sono rimasta solo cinque mesi. Avevo lasciato mia figlia di due anni in Romania. Sono tornata perché stare lontana da lei, per me, era troppo doloroso”. Francesca (nome di fantasia) non ha esitazioni nella voce. Ha un piglio ruvido, il carattere deciso di chi ha preso la sua vita tra le mani e ne ha fatto una scommessa. Perché ci vuole coraggio, amore, generosità e forse un po’ di incoscienza per lasciare la propria terra e i propri figli e tentare la sorte in un Paese straniero, l’Italia appunto, dove risiedono oggi circa 1 milione e 200 mila romeni, secondo i dati Istat. Un esodo che è soprattutto femminile. Donne che con un bagaglio di fortuna e quattro soldi in tasca arrivano nel nostro Paese per “prendersi cura” dei nostri fragili, ma anche per lavorare nei campi, nei cantieri. Affrontano questo sacrificio per migliorare la vita dei propri figli, permettere loro di studiare, per donare loro più di quello che hanno potuto ricevere. Ma la maggior parte delle volte il cammino si trasforma in una strada tortuosa, lastricata di dolore, solitudine, abbandono, senso di colpa.

Quella di Francesca, però, è una sfida vinta, una storia a lieto fine, anche se non priva di ostacoli. “Io sono di Galați. Sono arrivata in Italia nel 2004 per cercare un lavoro, volevo dare una vita migliore a mia figlia che all’epoca aveva due anni”, ci spiega. “La prima volta sono stata distante 5 mesi, poi sono rientrata perché non riuscivo a stare senza di lei. Mi sono detta: preferisco la povertà, magari mangiare un uovo, metà io e metà lei, ma la distanza era troppo dolorosa”. La bambina era rimasta, infatti, con la madre di Francesca in Romania, ma nonostante la tenera età soffriva la lontananza della mamma: “In 5 mesi l’ho sentita 3/4 volte al telefono. All’inizio mi diceva: quando torni? Quando vieni? Poi deve aver pensato che non tornassi più, perché non mi voleva più parlare”.

E’ lì che il cuore di Francesca comincia a rompersi piano piano. Comincia a chiedersi se ne vale la pena, inizia a pensare di preferire la povertà all’abbandono e alla dimenticanza di sua figlia. “Sono rientrata in Romania e solo quando ho potuto portare anche lei con me, era il 2007, aveva 4 anni e mezzo, sono tornata in Italia e qui oggi ho la mia famiglia: mio marito e le mie tre figlie. Non è stato facile, mi manca sempre la mia terra e mia madre, che ho lasciato lì e che a 78 anni avrebbe bisogno di essere accudita, ma la nostra vita adesso è qui”.

Ma le cose non vanno sempre così. Non ha avuto lo stesso esito il tentativo di Roberta (nome di fantasia) venuta in Italia dalla Romania senza nessuno, con tre figli lasciati in custodia a sua madre. Il più piccolo alla sua partenza aveva 1 anno, lo rivedrà quando ormai ne avrà 8. Nel frattempo sono passati 13 anni, lei è sempre in Italia a lavorare, e quei bambini sono diventati adulti: il più grande ha più di 20 anni, la figlia ne ha 20, il più piccolo 14. Ha regalato loro una vita migliore? “Nella quotidianità sì, con i soldi spediti hanno una vita dignitosa, ma hanno smesso di studiare. Quando provo a consigliarli, a riprenderli anche, ho da loro sempre la stessa risposta: ‘ci hai abbandonati da piccoli, ora che vuoi da noi?‘”, ci dice Roberta, una donna granitica che sgretola le sue lacrime solo al ricordo di quel che è stato. Questa è una sorte che tocca a molti figli lasciati dalle madri a crescere da soli: vanno presto a lavorare nei campi, molti emigrano alimentando questo massiccio esodo dalla Romania in cerca di lavoro. Pochi riescono davvero a corrispondere il sogno di “una vita migliore” che i loro genitori cercano di costruire loro. Perché? Perché si perdono. Perché crescono senza mamma e senza papà. Sono quelli che vengono identificati come “left behind”, letteralmente ‘lasciati indietro’. Bambini abbandonati. Soli. Senza amore. Senza guida. Perduti. Sono oltre 350 mila in Romania, secondo l’Unicef.

“I bambini lasciati in Romania pensano di essere stati abbandonati”, ci spiega Silvia Dumitrache, presidente dell’Associazione Donne Romene in Italia, “vedono le madri andare via ed è inutile spiegare loro che sono andate per lavorare, guadagnare, garantire loro una vita migliore. Scoprono un giorno che la madre non c’è e pensano che sia colpa loro”. Aspettano il ritorno della madre, ma passano anni e questa lontananza li uccide poco per volta. A volte anche in senso letterale. “In Romania dal 2010 ci sono stati circa 100 suicidi infantili”, ci racconta Silvia Dumitrache. “Ho raccolto la storia di un bambino che si è tolto la vita nell’illusione che questo gesto potesse far tornare la mamma. Aveva 11 anni. Un giorno parlando con un compagno di banco, gli ha detto: ‘Vedrai che domani farò tornare la mamma’. Il giorno seguente si è tolto la vita. E la mamma è tornata, ma per seppellirlo”.

“Ci sono certamente storie a lieto fine, ma se guardiamo in generale la radiografia della Romania, ci troviamo di fronte a un Paese in cui manca manodopera, con aree rurali popolate solo da vecchi e bambini, con analfabetismo alle stelle, elevato abbandono scolastico e già alla seconda generazione di figli “left behind”, che lasciano la scuola verso i 15 anni, vanno a lavorare nei campi e a 18 vanno all’estero per lavorare. Dove è la crescita che il sacrificio di queste donne dovrebbe portare? Non si costruiscono scuole, ospedali, asili nido e nel frattempo si accresce la piaga dei figli abbandonati e del “Mal d’Italia”, incalza Silvia Dumitrache.

Perché c’è un altro aspetto in questa vicenda. In Italia e negli altri Paesi europei in cui queste donne emigrano, molto spesso il lavoro è usurante. “Un vero e proprio sfruttamento istituzionalizzato”, ci dice Silvia Dumitrache. “Queste donne riportano grossi problemi di salute perché non si può lavorare 24 ore su 24, 7 giorni su 7. Non hanno vita privata, non possono socializzare, stanno sempre chiuse in casa, all’inizio sono prese per curare una persona, ma finiscono per occuparsi di tutta la famiglia. Non tutte le famiglie, poi, fanno contratti di lavoro. Vengono pagate direttamente, prendono i soldi in mano: gesto che poco per volta dà l’impressione che il lavoratore ti appartenga, non lo vedi più come una persona, ma come un’utilità”.

Due psichiatri ucraini notarono che alcune donne che tornavano dall’Italia avevano sindromi depressive e definirono questo malessere da burnout “sindrome italiana” o “mal d’Italia”. Molte di loro al rientro in Romania finiscono in cliniche psichiatriche per curare questa “patologia”: un deperimento psico-fisico dovuto al dolore per la lontananza dai figli, alle preoccupazioni famigliari e alle condizioni di lavoro che sono costrette a sopportare. “Siamo stanchi di essere invisibili”, sbotta Silvia Dumitrache. “Non ne possiamo più di questa indifferenza. In Italia siamo circa 1 milione e 200mila e non abbiamo consiglieri, ad esempio: perché i romeni non vanno a votare? Perché la politica italiana ti fa sentire sempre uno straniero? Alle amministrative devi iscriverti alle liste elettorali 40 giorni prima, ma perché non si viene iscritti all’anagrafe al momento della ricezione della carta d’identità?”.

E i romeni non sono l’unico popolo a subire queste storie di migrazione e sfruttamento: “Siamo invisibili, i nostri figli lo sono, non solo quelli dei romeni, ma di tutti gli europei più poveri. Questa è un racconto che nasce dalla povertà e dalla disperazione. E povertà e disperazione non hanno cittadinanza”.

Versiunea in limba romana

„Prima dată când am venit în Italia, am stat doar cinci luni. Am lăsat-o pe fiica mea de doi ani în România. M-am întors pentru că a fi departe de ea a fost prea dureros pentru mine”. Francesca (nume inventat) nu are nicio ezitare în vocea ei. Are un aer dur, caracterul decisiv al cuiva care și-a luat viața în mâini și a făcut un pariu. Pentru că este nevoie de curaj, dragoste, generozitate și poate un pic de nesăbuință pentru a părăsi pământul și copiii cuiva și a-și încerca norocul într-o țară străină, în Italia, unde locuiesc în prezent aproximativ 1 milion și 200 de mii de români, potrivit datelor Istat. Un exod care este mai presus de toate feminin. Femeile care vin în țara noastră cu un bagaj de noroc și câțiva bănuți în buzunar pentru a „avea grijă” de cei fragili si dragi noua, dar și pentru a lucra pe câmp, pe șantierele de construcții. Fac acest sacrificiu pentru a oferi o viata mai buna copiilor, pentru a le permite să studieze, pentru a le oferi mai mult decât au putut ele primi. Dar de cele mai multe ori calea se transformă într-un drum sinuos, pavat cu durere, singurătate, abandon, vinovăție.

Cu toate acestea, povestea Francescai are un final fericit, dar nu lipsit de obstacole. „Sunt din Brăila. Am venit în Italia în 2004 pentru a-mi căuta un loc de muncă, am vrut să-i dau o viață mai bună fiicei mele care avea atunci doi ani”, explică ea. „Prima oară am fost despartite 5 luni, apoi m-am întors pentru că nu puteam trai fi fără ea. Mi-am spus: prefer sărăcia, dar distanța a fost prea dureroasă”. De fapt, micuța a rămas cu mama Francescai în România, dar în ciuda vârstei fragede a suferit de la distanța mamei sale: „În 5 luni am auzit-o de 3/4 ori la telefon. La început mi-a spus: când te întorci? Cand vii? Atunci trebuie să fi crezut că nu mă mai întorc, pentru că nu mai voia să vorbească cu mine”.

Acela a fost momentul in care inima Francescai începe să se rupă încet, se intreaba dacă merită sacrificiul, daca nu ar fi de preferat saracia în fața abandonului și a uitării fiicei sale. „M-am întors în România și abia când am putut să o aduc și cu mine, era 2007, avea 4 ani și jumătate, m-am întors în Italia și aici am azi familia mea: soțul și cele trei fiice ale mele. Nu a fost ușor, mi-e dor mereu de pământul meu și de mama mea, pe care am lăsat-o acolo și care la 78 de ani ar trebui să fie îngrijită, dar viața noastră este aici acum”.

Dar lucrurile nu merg întotdeauna așa. Încercarea Robertei (nume real) care a venit în Italia din România fără nimeni, cu trei copii lăsați în custodia mamei sale, nu a avut același rezultat. Cel mai tânăr avea 1 an la plecare, îl va revedea când va avea 8 ani. Între timp, au trecut 13 ani, ea încă lucrează în Italia, iar acei copii au devenit adulți: cel mai mare are peste 20 de ani fiica este 20, cea mai tânără 14. Le-ai dat o viață mai bună? „În viața de zi cu zi, da, cu banii trimiși au o viață demnă, dar au încetat să studieze. Când încerc să-i sfătuiesc, primesc întotdeauna același răspuns de la ei: „Ne-ai abandonat ca și copii, acum ce vrei de la noi?”, spune Roberta, o femeie de granit careia ii curg lacrimile siroaie in timp ce povesteste. 

Aceasta este soarta multor copii cu malele la munca in strainatate: unii abandoneaza scoala si merg la munca pe câmp, mulți emigrează, alimentând acest exod masiv din România în căutarea unui loc de muncă. Puțini reușesc cu adevărat să indeplineasca visul „unei vieți mai bune” pe care părinții lor incearca sa-l construiască. De ce? Pentru că se pierd. Pentru că cresc fără mamă și tată. Copii „lasati in urma” care cresc singuri. Fara iubire. Fără ghid. Pierduti. Potrivit UNICEF, erau peste 350.000 în România in aceasta situatie. 

„Copiii rămași în România cred că au fost abandonați”, explică Silvia Dumitrache, președintele Asociației Femeilor Românce din Italia, „își văd mamele plecând și este inutil să li se explice că mamele au plecat la muncă sa castige un banut pentru a le oferi o viață mai bună. Descoperă într-o zi că mama lor nu mai este și cred că este vina lor”. Isi așteaptă mamele, dar anii trec și distanța si asteptarea îi ucide încetul cu încetul. Uneori chiar în sens literal. „În România din 2010 au existat aproximativ 100 de sinucideri pentru copii”, ne spune Silvia Dumitrache. „Am aflat povestea unui copil care și-a luat viața în iluzia că acest gest ar putea să o facă pe mama sa să revină. Avea 11 ani. Într-o zi vorbind cu un coleg de clasă, el a spus: „Vei vedea că mâine o voi face pe mama mea să se întoarcă”. A doua zi și-a luat propria viață. Mama s-a intors ca sa-l ingroape.

„Cu siguranță există povești cu final fericit, dar dacă ne uităm la radiografia României, în general, ne confruntăm cu o țară lipsită de forță de muncă, cu zone rurale populate doar de bătrâni și copii, cu analfabetism la stele, abandon scolar și suntem deja a doua generație de copii „lăsați în urmă”, care părăsesc școala la vârsta de 15 ani, merg la muncă pe câmp și la 18 pleacă la muncă în străinătate. Unde este bunastarea pe care ar trebui să o aducă sacrificiul acestor femei? Nu se construiesc școli, spitale, creșe din remitentele trimise de romani ca sa aiba unde sa se intoarca si sa munceasca mamele lor, dar între timp se agraveaza efectele negative ale muncii asupra copiilor lasati in urma si sindromul Italia, depresia de care sufera mamele lor”, declara Silvia Dumitrache.

„În Italia și în alte țări europene unde aceste femei emigrează, foarte des munca este peste masura de obositoare. „O adevărată exploatare instituționalizată”, ne spune Silvia Dumitrache. „Aceste femei raportează probleme grave de sănătate pentru că nu se poate munci 24/7, ele nu au viață privată, nu pot socializa, sunt întotdeauna închise acasă, la început sunt luate să trateze o persoană, dar ajung să aibă grijă de familii intregi. Si de multe ori fara un contract de munca. Sunt plătite direct, cu banii în mână: un gest care încetul cu încetul dă impresia că lucrătorul îți aparține, nu-l mai vezi ca pe o persoană, ci ca pe o utilitate. ca pe un obiect de uz casnic”.

Doi psihiatri ucraineni au observat că unele femei care se întorceau din Italia aveau sindroame depresive și numeau această stare de rău burnout „sindrom italian” sau „boală italiană”. Multe dintre ei la întoarcerea în România ajung în clinici de psihiatrie pentru a trata această „patologie”: o deteriorare psiho-fizică datorată durerii de a fi departe de copiii lor, grijilor familiale și condițiilor de muncă pe care sunt obligate să le suporte. 

„Ne-am săturat să fim invizibili”, spune Silvia Dumitrache. „Ne-am săturat de această indiferență. În Italia suntem aproximativ 1 milion și 200 de mii și nu avem consilieri, de exemplu: de ce nu merg românii la vot? De ce politica italiană te face mereu să te simți străin? Pentru a participa la alegerile administrative trebuie să te înregistrați pe lista electorală cu 40 de zile înainte.

Nu sunt doar #românii singurul popor care suferă din pricina #migratiei si #exploatarii: „Suntem invizibili, si #copiii noștri la fel, nu numai cei ai românilor, ci ai tuturor celor mai săraci #europeni. Aceasta este o realitate cauzata de #sărăcie și #disperare. Iar sărăcia și disperarea nu au #cetățenie”.

_____________________________

Citeste si Orfani bianchi, il costo drammatico delle badanti @Linkiesta

Sindrome Italia, nella clinica delle nostre badanti @Corriere della sera

Figli sospesi @Speciale Tg1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s