„Sindromul Italia” – depresia badantelor românce, povestită de ele @Huffingtonpost.it

Il mal d’Italia delle badanti romene, raccontato da loro
Pentru a veni sa lucreze la noi, își lasa acasa copiii și familiile: tragedia a 350 de mii de copii rămași în urmă

De Linda Varlese 18/04/2021

„Prima dată când am venit în Italia, am stat doar cinci luni. Am lăsat-o pe fiica mea de doi ani în România. M-am întors pentru că a fi departe de ea a fost prea dureros pentru mine”. Francesca (nume inventat) nu are nicio ezitare în vocea ei. Are un aer dur, caracterul decisiv al cuiva care și-a luat viața în mâini și a făcut un pariu. Pentru că este nevoie de curaj, dragoste, generozitate și poate un pic de nesăbuință pentru a părăsi pământul și copiii cuiva și a-și încerca norocul într-o țară străină, în Italia, unde locuiesc în prezent aproximativ 1 milion și 200 de mii de români, potrivit datelor Istat. Un exod care este mai presus de toate feminin. Femeile care vin în țara noastră cu un bagaj de noroc și câțiva bănuți în buzunar pentru a „avea grijă” de cei fragili si dragi noua, dar și pentru a lucra pe câmp, pe șantierele de construcții. Fac acest sacrificiu pentru a oferi o viata mai buna copiilor, pentru a le permite să studieze, pentru a le oferi mai mult decât au putut ele primi. Dar de cele mai multe ori calea se transformă într-un drum sinuos, pavat cu durere, singurătate, abandon, vinovăție.

Cu toate acestea, povestea Francescai are un final fericit, dar nu lipsit de obstacole. „Sunt din Brăila. Am venit în Italia în 2004 pentru a-mi căuta un loc de muncă, am vrut să-i dau o viață mai bună fiicei mele care avea atunci doi ani”, explică ea. „Prima oară am fost despartite 5 luni, apoi m-am întors pentru că nu puteam trai fi fără ea. Mi-am spus: prefer sărăcia, dar distanța a fost prea dureroasă”. De fapt, micuța a rămas cu mama Francescai în România, dar în ciuda vârstei fragede a suferit de la distanța mamei sale: „În 5 luni am auzit-o de 3/4 ori la telefon. La început mi-a spus: când te întorci? Cand vii? Atunci trebuie să fi crezut că nu mă mai întorc, pentru că nu mai voia să vorbească cu mine”.

Acela a fost momentul in care inima Francescai începe să se rupă încet, se intreaba dacă merită sacrificiul, daca nu ar fi de preferat saracia în fața abandonului și a uitării fiicei sale. „M-am întors în România și abia când am putut să o aduc și cu mine, era 2007, avea 4 ani și jumătate, m-am întors în Italia și aici am azi familia mea: soțul și cele trei fiice ale mele. Nu a fost ușor, mi-e dor mereu de pământul meu și de mama mea, pe care am lăsat-o acolo și care la 78 de ani ar trebui să fie îngrijită, dar viața noastră este aici acum”.

Dar lucrurile nu merg întotdeauna așa. Încercarea Robertei (nume real) care a venit în Italia din România fără nimeni, cu trei copii lăsați în custodia mamei sale, nu a avut același rezultat. Cel mai tânăr avea 1 an la plecare, îl va revedea când va avea 8 ani. Între timp, au trecut 13 ani, ea încă lucrează în Italia, iar acei copii au devenit adulți: cel mai mare are peste 20 de ani fiica este 20, cea mai tânără 14. Le-ai dat o viață mai bună? „În viața de zi cu zi, da, cu banii trimiși au o viață demnă, dar au încetat să studieze. Când încerc să-i sfătuiesc, primesc întotdeauna același răspuns de la ei: „Ne-ai abandonat ca și copii, acum ce vrei de la noi?”, spune Roberta, o femeie de granit careia ii curg lacrimile siroaie in timp ce povesteste. 

Aceasta este soarta multor copii cu mamele la munca in strainatate: unii abandoneaza scoala si merg la munca pe câmp, mulți emigrează, alimentând acest exod masiv din România în căutarea unui loc de muncă. Puțini reușesc cu adevărat să indeplineasca visul „unei vieți mai bune” pe care părinții lor incearca sa-l construiască. De ce? Pentru că se pierd. Pentru că cresc fără mamă și tată. Copii „lasati in urma” care cresc singuri. Fara iubire. Fără ghid. Pierduti. Potrivit UNICEF, erau peste 350.000 în România in aceasta situatie. 

„Copiii rămași în România cred că au fost abandonați”, explică Silvia Dumitrache, președinta Asociației Femeilor Românce din Italia, „își văd mamele plecând și este inutil să li se explice că mamele au plecat la muncă sa castige un banut pentru a le oferi o viață mai bună. Descoperă într-o zi că mama lor nu mai este și cred că este vina lor”. Isi așteaptă mamele, dar anii trec și distanța si asteptarea îi ucide încetul cu încetul. Uneori chiar în sens literal. „În România din 2010 au existat aproximativ 100 de sinucideri pentru copii”, ne spune Silvia Dumitrache. „Am aflat povestea unui copil care și-a luat viața în iluzia că acest gest ar putea să o facă pe mama sa să revină. Avea 11 ani. Într-o zi vorbind cu un coleg de clasă, el a spus: „Vei vedea că mâine o voi face pe mama mea să se întoarcă”. A doua zi și-a luat propria viață. Mama s-a intors ca sa-l ingroape.

„Cu siguranță există povești cu final fericit, dar dacă ne uităm la radiografia României, în general, ne confruntăm cu o țară lipsită de forță de muncă, cu zone rurale populate doar de bătrâni și copii, cu analfabetism la stele, abandon scolar și suntem deja a doua generație de copii „lăsați în urmă”, care părăsesc școala la vârsta de 15 ani, merg la muncă pe câmp și la 18 pleacă la muncă în străinătate. Unde este bunastarea pe care ar trebui să o aducă sacrificiul acestor femei? Nu se construiesc școli, spitale, creșe din remitentele trimise de romani ca sa aiba unde sa se intoarca si sa munceasca mamele lor, dar între timp se agraveaza efectele negative ale muncii asupra copiilor lasati in urma si sindromul Italia, depresia de care sufera mamele lor”, declara Silvia Dumitrache.

„În Italia și în alte țări europene unde aceste femei emigrează, foarte des munca este peste masura de obositoare. „O adevărată exploatare instituționalizată”, ne spune Silvia Dumitrache. „Aceste femei raportează probleme grave de sanatate pentru că nu se poate munci 24/7, ele nu au viață privată, nu pot socializa, sunt întotdeauna închise acasă, la început sunt luate să trateze o persoană, dar ajung să aibă grijă de familii intregi. Si de multe ori fara un contract de munca. Sunt plătite direct, cu banii în mână: un gest care încetul cu încetul dă impresia că lucrătorul îți aparține, nu-l mai vezi ca pe o persoană, ci ca pe o utilitate. ca pe un obiect de uz casnic”.

Doi psihiatri ucraineni au observat că unele femei care se întorceau din Italia aveau sindroame depresive și numeau această stare de rău burnout „sindrom italian” sau „boală italiană”. Multe dintre ei la întoarcerea în România ajung în clinici de psihiatrie pentru a trata această „patologie”: o deteriorare psiho-fizică datorată durerii de a fi departe de copiii lor, grijilor familiale și condițiilor de muncă pe care sunt obligate să le suporte. 

„Ne-am săturat să fim invizibili”, spune Silvia Dumitrache. „Ne-am săturat de această indiferență. În Italia suntem aproximativ 1 milion și 200 de mii și nu avem consilieri, de exemplu: de ce nu merg românii la vot? De ce politica italiană te face mereu să te simți străin? Pentru a participa la alegerile administrative trebuie să te înregistrezi pe listele electorale suplimentare cu 40 de zile înainte.

Nu sunt doar romanii singurul popor care suferă din pricina migratiei si exploatarii: „Suntem invizibili, si copiii noștri la fel, nu numai cei ai românilor, ci ai tuturor celor mai săraci europeni. Aceasta este o realitate cauzata de saracie si disperare. Iar sărăcia și disperarea nu au cetatenie”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s